Scurt dialog cu Peter Pan

Aseară, în urma unei pătruderi prin efracţie , m-am trezit în camera mea cu un individ care se autointitula Peter Pan. După lupte crâncene de convingere să nu apelez la autorităţi, am căzut de comun acord că îl voi lăsa să-şi pledeze cauza. Totul a decurs ceva de genul:
-Şi zici că pot să zbor, prietene?
-Desigur...gândeşte-te la ceva fericit.
-Aha?
-Gândeşte-te la ceva ce-ţi face inima să tresalte de bucurie.
-Hmmm...
-Gândeşte-te la mancarea ta preferată, la acel deliciu după o zi pe nemâncate.
-Nu mi-am facut niciun hobby din mâncat, aşa că nu aş putea să-ţi spun ce anume prefer.
-...Păi...
-Mai repede dacă se poate; e ora 3.
-Ştiu! Gândeşte-te la ceva dulce. La ciocolată! Tuturor le place ciocolata. Ţie îţi place?
-Cred...Fie! Îmi place ciocolata.
-Atunci închide ochii şi....
-Şi sper că ai de gând să-ţi ţii mâinile acasă.
-Aaa...vroiam să-ţi zic să-ţi imaginezi....
-Ce naiba, Peter Pen?
-Asta ca să te ajut să zbori.
-Ai grija să nu zbori tu într-o cameră închiriată la sediul poliţiei.
-Ai încredere în mine; macar o dată.
-Fie. Închid ochii şi ce?
-Te gândeşti la acel lucru fericit, şi mă prinzi de mână ca să poţi zbura.
-Serios acum! Chiar e nevoie de mâna aia?
-Ai încredere în mine.
-Bine...
(Dupa 1 min)
-Ştii…poate că trebuia să te gândeşti la ceva care chiar îţi place...
-…
-Şi să ştii că atunci…Să ştii că se poate…
-Ce dracu, Peter Pan?! Am cazut de la balcon! Astăzi şi mâine de comedie…Spiriduşi şi licurici văd acum!!!
-Intenţia mea e…
-Mai ai şi intenţii? Fir-ar al naibii de zburator…
Dupa 2 ore de descărcari nervoase Peter Pan a ajuns la psihoterapie.

Where to?

"Mizeria scoate nudurile la aer,
Un secol al nudurilor vine.

Încolo nu ştiu, nu mă pricep la istorie,
Unii aud că ţipă şi chiar foarte tare.
Dar acesta este punctul meu de vedere, plastic-
Şi mi-l susţin."
M. Sorescu

Nu-mi mai pot găsi cuvintele potrivite. Cineva le-a ascuns, sau se joacă cu ele, şi aşa ajung să vorbesc despre nimic. Ah! Eram eu, sau poate mi-am imaginat. Era o umbră doar; acolo în spatele ochilor, undeva între paranteze, într-un punct proiectat abstract. O umbră care se răspândeşte în tot corpul meu ca o boală, ca un viciu…Da! Un viciu al cuvintelor- Mereu mă întorc la ele.
E doar un joc de cuvinte care nici măcar nu mă amuză. Sunt sute de idei care se învârt în capul meu şi mă ameţesc. Din adânca mea nebunie nu răsar decât cuvintele cu care tu jonglezi în nepasarea ta totală...Iar eu am să mă prefac că-mi pasă...Dar poate chiar îmi pasă.
Era totul şi totuşi nimic. Tăcerea abisală mi-a dezvaluit o parte. Şi asta fără cuvinte. Uneori...Nu uneori; tot timpul! Există o pată, un punct negru pe cel mai neprihănit poate: suflet. Şi râd. De ce nu aş râde? Râd în timp ce senzaţii amare îmi chinuie permanent fiinţa; sunt ca un nod în gât ce nu dispare. Sunt oameni pe care-i vreau, dar deseori mă satur de prezenţa lor şi plec undeva unde ajung să tanjesc după ei iar. E un cerc vicios din care nu am cum să ies.

"N-am să mai beau" spune beţivul în timp ce-şi vede familia plecând.
"N-am să mă mai joc" îşi spune adolescentul în timp ce plimbă o lamă de cuţit printre degetele sale.
"N-am să mai iubesc" îşi spune bărbatul în timp ce îmbraţişează prima prostituată ce-i iese în cale.
"N-am să mă mai ascund" îşi spune femeia în timp ce-şi aplică nenumarate loţiuni şi farduri pentru a masca cearcănele şi ridurile.
"N-am să mai plantez flori" îşi spune gradinarul în timp ce râcâie cu unghile în ciment în speranţa că va răsari pământ.
"N-am să mai cred. N-am să mă mai rog" îşi spune credinciosul în timp ce într-un templu pustiu aduce ofrande zeilor, şi a carui invocaţie se transformă în rugăciune.

Mai încet că mă doare capul!

Astăzi m-am trezit din bunăvoinţa unui stimabil domn care din datoria morală pe care o avea faţă de cartier, a uitat să-şi dezactiveze alarma de la maşină, şi nu ştiu prin ce miracol acea dumnezeire de sunete a durat în jur de 15 min...Dupa ce l-am trimis în toate provenienţele lui , m-am întins în pat în speranţa că poate poate voi avea şi eu un somn zdravăn şi sănătos. Desigur că a urmat piesa de rezistenţă: nişte lătraturi încântătoare de caini presărate pe alocuri cu o ploaie benefică care se manifesta pe geamul meu. Mi-am pus perna pe cap în semn de protest (de parcă ar fi contat), şi cred că am mai reuşit să aţipesc puţin. Şi întăresc cu vehemenţa „puţin”, că aşa a şi fost. Nu ştiu dacă e una din legile lui Murphy sau vreo lege ascunsă a universului, dar în dimineaţa asta n-am avut nici cea mai mică clipă de relaxare pe tărâmuri verzi cu flori colorate. Telefonul a început şi el să sune, că doar astăzi nimic nu a suportat amânare...Dureros, şi asta pentru capul meu.
De 3-4 zile nu mai sunt în stare funcţionabilă, şi ăsta nu e un defect de fabrică, ci pur şi simplu nu mai pot dormi noaptea, şi asta e foarte trist pentru că mie îmi place să dorm.
Ah, sunt aşa de iritată încât aş bate pe cineva. Lasaţi oamenii să doarmă!...Măcar pe cei mici.

Nu cred⁄ Cred că da⁄ Îmi place să cred…

Cred că undeva la mijloc ceva s-a schimbat, încât oricum ai privi, partea de final se estompează oricât de glorioasă ar fi ea.

Nu cred că păsările au încetat să cânte. Pur şi simplu, oamenii au uitat să asculte.

E ceva dubios în aer atunci când mă plimb singură. Îmi place să cred că vântul se joacă cu părul meu, iar copacii îmi şoptesc din foşnetul frunzelor ceva de nedescifrat. Îmi place să cred că razele de soare se revarsă doar asupra mea , iar întreaga mea fiinţa pluteşte.

Îmi place să cred că atunci când merg singură învăluită de acest mister dobândit, sunt mai frumoasă decât ieri, iar ceva din mine e mai complet. Îmi place să cred că aşa îmbatranesc frumos.

Îmi place să cred că ma dizolv subtil în univers. Că poate, o parte din mine va rămâne aici…acolo. Câte puţin în fiecare loc în care am fost, până când, în final nu va mai rămâne nimic în afară de o idee. Ideea am fost şi eu aici cândva…

Se scrie:

- din nevoia oamenilor mici si frumosi;

-dintr-o intamplare fundamentala: pentru ca definitia omului sa fie definita tot timpul;

-pentru ca ordinea gandurilor sa fie stabilita;

-pentru ca oamenii sa ajunga la esenta;

-pentru a modela realitatea sub formele artisticului...

Eu scriu pentru ca m-am nascut dintr-o idee.