Punct şi de la capăt

„Gata!” şi-a spus. Se închise în casă şi îşi opri telefonul pentru a nu fi deranjată. Era timpul să rezolve problema care o deranja de mult. Nu de alta, dar deja nu mai era amuzant.

Îşi agăţă gândurile în ace de gâmălie pe tot peretele dormitorului, şi începu să le examineze. Îşi scoase pixul şi începu să facă corecturi, dar cu orice ar fi adăugat sau scos, rezultatul ar fi rămas acelaşi.

“Nu dă bine.”

Îşi făcu o cană cu cafea şi mâncă cât pentru două zile. Problema avea să dureze ceva. Începu să socotească iar. Le aranjă pe perete în cel mai frumos mod posibil, şi le roti pe toate părţile.

“Nu iese.”

Se trânti nervoasă în pat şi începu să plângă. Nu ştia ce să facă. Se puse să doarmă în speranţa că se va trezi cu idei noi, şi dormi trei zile. Când se trezi îşi găsi gândurile împrăştiate pe jos. Îşi spălă faţa cu apă rece şi îşi privi în oglindă ochii încercănaţi. Dar nu prea mult. Îi era teamă să se privească prea mult în ochi, ca nu cumva să-şi vadă adâncul sufletului. De asta nu era încă pregătită.

Se întoarse în cameră şi îşi turnă un pahar cu vin. Dădu drumul la muzică şi începu să-şi aranjeze gândurile din nou. Încet, şi fără teamă. Poate vinul începea să-şi facă efectul. Se relaxă atât de mult încât aproape că uită de problemă, dar dezordinea din cameră îi aminti de acest lucru.

Se aşeză comod în fotoliu şi privi absentă gândurile. Nu mai avea chef de ele. Le-ar fi dat jos de pe perete doar ca să nu le mai vadă, dar ar mai fi pierdut o jumatate de zi. Şi totuşi ceva trebuia facut. Le purta de ceva vreme după ea şi deja erau prea grele.

Începu să se însereze când realiză că nu are încotro. Trebuia să arunce tot. Erau prea multe pentru a fi pastrate, şi nimic nu mai încăpea pe lângă ele.

Ţinuse de toate cu atâta tărie, încât simpla relexare a degetelor îi părea stângace. Şi totuşi o facu. Începu să-şi relaxeze mainile, şi să le lase să se scurgă ca nisipul. Deşi a fost tentată să se împotrivească, închise ochii, trase aer adânc în piept şi îşi ascultă bataile inimii.

Simţi cum fiecare muşchi i se relaxează, iar mintea îi deveni straniu de calmă. Brusc era atât de linişte. Şi ce bine era încă...

Despre iarnă

Se dezlănţuie iarna peste mine şi îmi e atât de frig, încât mă tem că nu se va mai termina niciodată.

Nu ştiu când am început să detesc atât de mult zăpada şi frigul, că doar, când eram mică abia mă băga maică-mea în casa. Mereu aduceam zăpadă în casă pe sub pantaloni, şi stăteam câteva minute bune să mă scutur la intrare.
Ce frumos era când mergeam cu sania, patinele, sau pur şi simplu ne tăvăleam prin zăpadă. Cu cât entuziasm construiam oameni de zăpadă şi igluri…
Ce frumos era când obosită şi înfrigurata intram în casa şi mă puneam la geam cu o cana de cacao cu lapte şi priveam cum ninge.
Ce frumos mă jucam iarna…
Zilele astea a nins cum nu a nins în toţi anii; ca în copilărie, când cu greu îmi făceam drum prin zăpadă…Dar atunci, totul mi se părea o aventură.
Azi am iesit afară prin zăpadă cu un gust uşor amărui. Întoarsă acasă, îngheţată şi cu părul aproape ţurţuri, nu am putut decât să mă gândesc la cât de mult mă bucura altădata iarna.

Şi totuşi nu-mi amintesc când am început să detest iarna…Nu-mi dau seama care a fost factorul declanşator…

Aşa cum m-am născut

am nevoie de linişte şi de somn.
m-am născut obosită.
poate nici nu am vrut să mă nasc,
dar am fost aruncată goală şi fragilă în lumină.
nu m-au întrebat,
sau nu mai îmi amintesc.
îmi amintesc doar de zilele când eram mică,
când zburdam vioaie şi cuminte;
dar cu timpul am încetinit,
şi am început să mă simt grea.
am început să simt pământul de sub picioare,
unde într-un final am să mă duc:
singură,
aşa cum m-am născut.

Dorinţe marine

Vreau să fiu o meduză transparentă, sticloasă şi fluidă. Vreau ca marea să curgă prin mine şi eu prin ea. Să mă strecor graţioasă în adâncurile mării şi să îmi întind tentaculele otravitoare în jurul unui peşte.

Vreau să fiu o algă de un verde aprins, iar marea să-şi piardă din culoare şi frumuseţe în contrast cu mine. Vreau să mă înmulţesc, iar apa să se piardă prin mine.

Vreau să fiu o stea de mare, iar cerul meu să fie fundul mării. Să stau tolănită pe o piatră şi timpul să treacă pe lângă mine cât mai încet posibil, iar eu să devin una cu piatra.

Vreau să fiu o scoică închisă şi misterioasă. Să mă deschid târziu şi să ofer cea mai frumoasă perlă, iar toate vietăţile marine să mi se-nchine ca unei zeiţe. Apoi să mă închid la loc.

Vreau să fiu o balenă mare şi graţioasă. Vreau să înghit rechinul care a înghiţit delfinul ce a îngiţit peştele. Vreau să înghit marea întreagă şi apoi să mă înghit pe mine.

Vreau să fiu o broască ţestoasă urâtă şi batrână, dar toată istoria mării să se găsească în mine.

Vreau să fiu o sirenă iar în părul meu să se ascundă întregul mister al mării. Vreau ca vocea mea să fie mai dulce decât sunetul calm al valurilor, iar solzii mei sub lumina lunii să arunce cele mai pure sclipiri. Vreau să ies din mare la fiecare luna plină şi să fur cel mai frumos bărbat, pe care să-l duc în adâncul mării să-l mănânc.

Vreau să fiu marea întreagă şi totul să se găsească-n mine.

Atâta nevoie de apă...Dar sunt un om şi mă sufoc pe uscat.

Văgăuna în care am copilărit

De mult (pe vremea când eram copil) obişnuiam să spun că am un loc al meu, deşi nu era în totalitate al meu. Nu! Nu era dulapul sau cămara de acasă, şi nici cine ştie ce alt loc închis în care mă retrăgeam să fiu singură. Crescută la bloc, locul meu de joacă l-a reprezentat îndeosebi spatele blocului. Şi nu...nu am să vorbesc de jocurile mele şi a prietenilor cu care am crescut, ci despre un loc anume pe care l-am numit simbolic “văgăuna în care am copilărit”.

“Văgăuna” - poziţionată strategic în blocul meu, este un loc strâmt de la intrarea unui fost atelier de reparat umbrele. Singura cale de acces era din faţă pentru că lateral erau pereţii de beton ai blocul, iar în spate era respectivul atelier. Săracul reparator, mult s-a chinuit să ne alunge de acolo pentru că îi făceam mizerie la uşa unde el îşi primea clienţii, sau îi măzgăleam pereţii…Ne întorceam mereu după plecarea lui, dar cu timpul s-a obişnuit cu prezenţa noastră; s-a resemnat să măture şi să şteargă pereţii cu apa după noi. Am dezvoltat cu toţii un straniu ataşament faţă de locul acela mic în care ne înghesuiam când ploua sau batea vântul. Pentru v-aţi ascunselea nu era tocmai locul ideal, fiind mereu uşor de descoperit naivul care nu avusese o idee mai bună de ascuns…

Nici măcar când am crescut nu ne-am pierdut interesul pentru acel loc. Când nu eram la băncile de la blocul 1 sau la zid (un alt loc simbolic ce servea pe post de bar când eram mici şi făceam chifteluţe din noroi)…eram acolo: la draga noastră văgăună. Acum că mă gândesc mai atent, cu timpul, s-a facut o selectare între văgăună şi zid. Văgăuna era mai mult a fetelor iar zidul a băieţilor. Câte secrete nu s-au spus acolo, câte bârfe, câte vise împărtăşite… Trecerea la zid a reprezentat pe de-o parte şi evoluţia noastă: păşirea în adolescenţă. Dar nu am să mă departez prea mult cu povestitul…

Poate pentru mine văgăuna are şi o semnificaţie mai aparte, pentru că în acea văgăună mi s-a furat primul sărut. Nu ştiu cine a mai îmbrăţişat pe cine acolo dar prefer să nici nu aflu, pentru că îmi place să cred că e numai a mea. Că eu am trait ce era de trait acolo, că eu am simţit acei fiori şi fluturaşi în stomacul meu de adolescent, că eu sunt iniţiatorul ei...dar cea din urmă e prea mult spus.

Mi-ar plăcea să cred că dintre toţi prietenii cu care am crescut, văgăuna reprezintă atât de mult doar pentru mine, dar dacă ar fi aşa m-aş întrista...