Văgăuna în care am copilărit

De mult (pe vremea când eram copil) obişnuiam să spun că am un loc al meu, deşi nu era în totalitate al meu. Nu! Nu era dulapul sau cămara de acasă, şi nici cine ştie ce alt loc închis în care mă retrăgeam să fiu singură. Crescută la bloc, locul meu de joacă l-a reprezentat îndeosebi spatele blocului. Şi nu...nu am să vorbesc de jocurile mele şi a prietenilor cu care am crescut, ci despre un loc anume pe care l-am numit simbolic “văgăuna în care am copilărit”.

“Văgăuna” - poziţionată strategic în blocul meu, este un loc strâmt de la intrarea unui fost atelier de reparat umbrele. Singura cale de acces era din faţă pentru că lateral erau pereţii de beton ai blocul, iar în spate era respectivul atelier. Săracul reparator, mult s-a chinuit să ne alunge de acolo pentru că îi făceam mizerie la uşa unde el îşi primea clienţii, sau îi măzgăleam pereţii…Ne întorceam mereu după plecarea lui, dar cu timpul s-a obişnuit cu prezenţa noastră; s-a resemnat să măture şi să şteargă pereţii cu apa după noi. Am dezvoltat cu toţii un straniu ataşament faţă de locul acela mic în care ne înghesuiam când ploua sau batea vântul. Pentru v-aţi ascunselea nu era tocmai locul ideal, fiind mereu uşor de descoperit naivul care nu avusese o idee mai bună de ascuns…

Nici măcar când am crescut nu ne-am pierdut interesul pentru acel loc. Când nu eram la băncile de la blocul 1 sau la zid (un alt loc simbolic ce servea pe post de bar când eram mici şi făceam chifteluţe din noroi)…eram acolo: la draga noastră văgăună. Acum că mă gândesc mai atent, cu timpul, s-a facut o selectare între văgăună şi zid. Văgăuna era mai mult a fetelor iar zidul a băieţilor. Câte secrete nu s-au spus acolo, câte bârfe, câte vise împărtăşite… Trecerea la zid a reprezentat pe de-o parte şi evoluţia noastă: păşirea în adolescenţă. Dar nu am să mă departez prea mult cu povestitul…

Poate pentru mine văgăuna are şi o semnificaţie mai aparte, pentru că în acea văgăună mi s-a furat primul sărut. Nu ştiu cine a mai îmbrăţişat pe cine acolo dar prefer să nici nu aflu, pentru că îmi place să cred că e numai a mea. Că eu am trait ce era de trait acolo, că eu am simţit acei fiori şi fluturaşi în stomacul meu de adolescent, că eu sunt iniţiatorul ei...dar cea din urmă e prea mult spus.

Mi-ar plăcea să cred că dintre toţi prietenii cu care am crescut, văgăuna reprezintă atât de mult doar pentru mine, dar dacă ar fi aşa m-aş întrista...