Oameni de hârtie

Mi se pare că adorm încet

Și nu-mi mai pot găsi gândurile.

Știu că odinioară aveam destule,

Dar m-am amestecat printre ei:

Oamenii de hârtie.

Și i-am lăsat să mă transforme.

Uneori îmi vine să mă duc și să-i rup pe toți

Ca apoi să urlu cât pot de tare că nu sunt ca ei.

Dar mă tem să nu mă rup și pe mine.

Că m-am amestecat atât de bine.

Try not to get angry…

...când, după moartea unui cântăreţ, poet sau altă personalitate răsar fanii pierduţi şi regăsiţi printr-un miracol demn de Noul şi Vechiul Testament. Şi măcar de s-ar opri aici ipocrizia, dar nu! Statusuri dramatice cum că marele şi neapreciatul Păunescu a murit, linkuri cu clipurile muzicale ale lui Michael Jackson, ş.a. Măcar de s-ar opri şi aici, dar fanii ăştia mai au şi tupeul să-ţi sară în creştetul capului dacă printr-un fel sau altul nu ai sensibilitatea necesară să apreciezi valoarea lor. Ce cultura mea generală vor ei? Dacă nu îmi place Păunescu prin simplul fapt că a susţinut ideologia comunistă într-o perioadă când alţii faceau închisoare pentru ideile lor sau erau în exil, e problema mea. Dacă nu îmi place M.J. pentru simplul fapt că în tinereţe în casetofonul meu ăla vechi dar performant pentru vremea aceea, auzeam în permanenţă muzica lui, e iar problema mea. Am destulă sensibilitate şi profunzime(poate şi mai multă cultură generală decât dubioşii fani) să înţeleg şi poate să regret fiecare personalitate apusă, dar atâta tot.


Futui Testul Morţii măsii pe care îl faci din plictiseala iţi zice că mai trebuie să plăteşti şi 3 euro să afli când Dumniezo’ o ştie că vei da ortu’ popii…Dar ei ştiu! Poate o fi de bine de vreme ce nu zic “Trimite un SMS urgent la xxx, că nu e de bine!”, şi ai de trait până când, repet: Dumniezo’ o ştie.

Invisible şi cine o fi inventat drăcia aia de invisible scanner. Concluzionez că de vreme ce intru pe mess şi sunt invisible, am un motiv suficient de bun să fiu invisible…Să zicem: pur şi simplu nu vrea muşchiu’ meu ăla mic să facă efortul să tasteze. Dar mai marii deştepţi/te consideră necesar să mă deranjeze să-mi povestească drama îndrăgostitului, intelectualului sau alte drame existenţiale care nu mă implică în mod direct. Taman atunci când vreau să stau şi eu în pana mea liniştită mă scanează, şi dacă fac greşeala stupidă să fiu pe invisible, sar să-mi explice de ce Jean sau Jeni e cum e.

Şi cam atât acum. Punct.

Să vă mai ia dracu din când în când

Totdeauna am ştiut care îmi sunt prietenii. La o privire mai atentă, am ştiut şi care sunt aceia care m-au trădat, cu toate că nu le-am spus-o. I-am ţinut aproape, sub supravegherea mea constantă, iar ca arma am avut zâmbetul. Şi pentru că am ştiut să-mi transform gândirea în inteligenţa şi nu să o port doar ca pe un element decorativ sau depozit de date şi fapte…am ştiut să întorc multe în favoarea mea. Dacă sunt ipocrită, nu-mi pasă…ba chiar, ma mândresc cu asta.
De un lucru sunt sigura: pentru prietenii mei(aceia care îmi sunt cei mai aproape de inimă), pe care îi pot număra pe degetele de la o mână, mi-aş da şi viaţa. Pentru că un minut alături de ei e mai relaxant decât o noapte lungă de somn, o masă cu cele mai alese bucate, sau un cufar plin cu nestemate. Pentru că alături de ei pot să sculptez în stele şi am să investesc în suflet…pentru că am curajul să ma tem; pentru că nu trebuie fiu precaută… Nu sunt speciale prieteniile acelea care se cunosc dintr-o privire? Acea senzaţie care te încearcă în momentul în care te întâlneşti cu un prieten pe care nu l-ai văzut de mult? Acea senzaţie că nimic nu s-a schimbat cu toate că nu e adevarat. Că oricum ai privi, sunteţi aceiaşi...Şi chiar dacă nici asta nu e adevărat, parcă ceva în voi vibrează atât de tare încât nu mai contează...Se şterge tot ceea ce aţi devenit în timp şi vă remodelaţi după acea amintire a ceea ce eraţi cândva...Nu e deosebit?
Câteodată, îmi place să apar în vieţile oamenilor şi să dispar la fel de repede. Brusc, fără nicio avertizare sau explicaţie. La ce bun să mai prelungim tot acest teatru de bune manire? Când e gata, e gata! Cine spunea că prieteniile nu se termină? Se termina şi ele la fel ca dragostea. Nu toate, dar majoritatea. Şi e trist pentru că pentru fiecare prietenie am rupt câte puţin din mine…Dar cu timpul, am învăţat să nu-mi mai pese.
Aşa că hai să nu mai prelungim tot acest circ în care eu mă prefac că-mi pasa şi invers. Nu e nevoie de niciun proces de conştiinţă, de nicio virgulă, de niciun sunet în plus. Dacă prietenia e un compromis dintre două persoane şi nu un echilibru între două suflete, nu e nevoie de nimic mai mult. Aşa ca hai să tragem linia.
Aşa îmi place mie: să-mi închei toate socotelile, să nu datorez nimic nimanui.

Melodia zilei: Butterfly Boucher- A bitter song

Where to?

"Mizeria scoate nudurile la aer,
Un secol al nudurilor vine.

Încolo nu ştiu, nu mă pricep la istorie,
Unii aud că ţipă şi chiar foarte tare.
Dar acesta este punctul meu de vedere, plastic-
Şi mi-l susţin."
M. Sorescu

Nu-mi mai pot găsi cuvintele potrivite. Cineva le-a ascuns, sau se joacă cu ele, şi aşa ajung să vorbesc despre nimic. Ah! Eram eu, sau poate mi-am imaginat. Era o umbră doar; acolo în spatele ochilor, undeva între paranteze, într-un punct proiectat abstract. O umbră care se răspândeşte în tot corpul meu ca o boală, ca un viciu…Da! Un viciu al cuvintelor- Mereu mă întorc la ele.
E doar un joc de cuvinte care nici măcar nu mă amuză. Sunt sute de idei care se învârt în capul meu şi mă ameţesc. Din adânca mea nebunie nu răsar decât cuvintele cu care tu jonglezi în nepasarea ta totală...Iar eu am să mă prefac că-mi pasă...Dar poate chiar îmi pasă.
Era totul şi totuşi nimic. Tăcerea abisală mi-a dezvaluit o parte. Şi asta fără cuvinte. Uneori...Nu uneori; tot timpul! Există o pată, un punct negru pe cel mai neprihănit poate: suflet. Şi râd. De ce nu aş râde? Râd în timp ce senzaţii amare îmi chinuie permanent fiinţa; sunt ca un nod în gât ce nu dispare. Sunt oameni pe care-i vreau, dar deseori mă satur de prezenţa lor şi plec undeva unde ajung să tanjesc după ei iar. E un cerc vicios din care nu am cum să ies.

"N-am să mai beau" spune beţivul în timp ce-şi vede familia plecând.
"N-am să mă mai joc" îşi spune adolescentul în timp ce plimbă o lamă de cuţit printre degetele sale.
"N-am să mai iubesc" îşi spune bărbatul în timp ce îmbraţişează prima prostituată ce-i iese în cale.
"N-am să mă mai ascund" îşi spune femeia în timp ce-şi aplică nenumarate loţiuni şi farduri pentru a masca cearcănele şi ridurile.
"N-am să mai plantez flori" îşi spune gradinarul în timp ce râcâie cu unghile în ciment în speranţa că va răsari pământ.
"N-am să mai cred. N-am să mă mai rog" îşi spune credinciosul în timp ce într-un templu pustiu aduce ofrande zeilor, şi a carui invocaţie se transformă în rugăciune.