Văgăuna în care am copilărit

De mult (pe vremea când eram copil) obişnuiam să spun că am un loc al meu, deşi nu era în totalitate al meu. Nu! Nu era dulapul sau cămara de acasă, şi nici cine ştie ce alt loc închis în care mă retrăgeam să fiu singură. Crescută la bloc, locul meu de joacă l-a reprezentat îndeosebi spatele blocului. Şi nu...nu am să vorbesc de jocurile mele şi a prietenilor cu care am crescut, ci despre un loc anume pe care l-am numit simbolic “văgăuna în care am copilărit”.

“Văgăuna” - poziţionată strategic în blocul meu, este un loc strâmt de la intrarea unui fost atelier de reparat umbrele. Singura cale de acces era din faţă pentru că lateral erau pereţii de beton ai blocul, iar în spate era respectivul atelier. Săracul reparator, mult s-a chinuit să ne alunge de acolo pentru că îi făceam mizerie la uşa unde el îşi primea clienţii, sau îi măzgăleam pereţii…Ne întorceam mereu după plecarea lui, dar cu timpul s-a obişnuit cu prezenţa noastră; s-a resemnat să măture şi să şteargă pereţii cu apa după noi. Am dezvoltat cu toţii un straniu ataşament faţă de locul acela mic în care ne înghesuiam când ploua sau batea vântul. Pentru v-aţi ascunselea nu era tocmai locul ideal, fiind mereu uşor de descoperit naivul care nu avusese o idee mai bună de ascuns…

Nici măcar când am crescut nu ne-am pierdut interesul pentru acel loc. Când nu eram la băncile de la blocul 1 sau la zid (un alt loc simbolic ce servea pe post de bar când eram mici şi făceam chifteluţe din noroi)…eram acolo: la draga noastră văgăună. Acum că mă gândesc mai atent, cu timpul, s-a facut o selectare între văgăună şi zid. Văgăuna era mai mult a fetelor iar zidul a băieţilor. Câte secrete nu s-au spus acolo, câte bârfe, câte vise împărtăşite… Trecerea la zid a reprezentat pe de-o parte şi evoluţia noastă: păşirea în adolescenţă. Dar nu am să mă departez prea mult cu povestitul…

Poate pentru mine văgăuna are şi o semnificaţie mai aparte, pentru că în acea văgăună mi s-a furat primul sărut. Nu ştiu cine a mai îmbrăţişat pe cine acolo dar prefer să nici nu aflu, pentru că îmi place să cred că e numai a mea. Că eu am trait ce era de trait acolo, că eu am simţit acei fiori şi fluturaşi în stomacul meu de adolescent, că eu sunt iniţiatorul ei...dar cea din urmă e prea mult spus.

Mi-ar plăcea să cred că dintre toţi prietenii cu care am crescut, văgăuna reprezintă atât de mult doar pentru mine, dar dacă ar fi aşa m-aş întrista...

Try not to get angry…

...când, după moartea unui cântăreţ, poet sau altă personalitate răsar fanii pierduţi şi regăsiţi printr-un miracol demn de Noul şi Vechiul Testament. Şi măcar de s-ar opri aici ipocrizia, dar nu! Statusuri dramatice cum că marele şi neapreciatul Păunescu a murit, linkuri cu clipurile muzicale ale lui Michael Jackson, ş.a. Măcar de s-ar opri şi aici, dar fanii ăştia mai au şi tupeul să-ţi sară în creştetul capului dacă printr-un fel sau altul nu ai sensibilitatea necesară să apreciezi valoarea lor. Ce cultura mea generală vor ei? Dacă nu îmi place Păunescu prin simplul fapt că a susţinut ideologia comunistă într-o perioadă când alţii faceau închisoare pentru ideile lor sau erau în exil, e problema mea. Dacă nu îmi place M.J. pentru simplul fapt că în tinereţe în casetofonul meu ăla vechi dar performant pentru vremea aceea, auzeam în permanenţă muzica lui, e iar problema mea. Am destulă sensibilitate şi profunzime(poate şi mai multă cultură generală decât dubioşii fani) să înţeleg şi poate să regret fiecare personalitate apusă, dar atâta tot.


Futui Testul Morţii măsii pe care îl faci din plictiseala iţi zice că mai trebuie să plăteşti şi 3 euro să afli când Dumniezo’ o ştie că vei da ortu’ popii…Dar ei ştiu! Poate o fi de bine de vreme ce nu zic “Trimite un SMS urgent la xxx, că nu e de bine!”, şi ai de trait până când, repet: Dumniezo’ o ştie.

Invisible şi cine o fi inventat drăcia aia de invisible scanner. Concluzionez că de vreme ce intru pe mess şi sunt invisible, am un motiv suficient de bun să fiu invisible…Să zicem: pur şi simplu nu vrea muşchiu’ meu ăla mic să facă efortul să tasteze. Dar mai marii deştepţi/te consideră necesar să mă deranjeze să-mi povestească drama îndrăgostitului, intelectualului sau alte drame existenţiale care nu mă implică în mod direct. Taman atunci când vreau să stau şi eu în pana mea liniştită mă scanează, şi dacă fac greşeala stupidă să fiu pe invisible, sar să-mi explice de ce Jean sau Jeni e cum e.

Şi cam atât acum. Punct.

Scuze nevestei

Eu sunt un om usor de amuzat. Mai ales cand vine vorba de tampeniile altora. In cazul de fata, fac trimitere la Andreea. Am avut grija sa rad in permanenţa de ea cand, dintr-un motiv sau altul, facea cate o prostie la laptopul ei: bloca cate ceva, uita parole, strica windows-ul… Si am ras copios de fiecare data dupa ce o intrebam “Cum ai reusit?”, fara sa astept insa raspunsul. Fata mea are o vorba a ei cu soarta si faptul ca tot se intoarce omului. Dar nu m-am gandit…

Alaltaieri ma intorceam linistita de afara; Tocmai ce fusesem la patinoar cu fetele. Abia intrata in casa si nedezghetata inca (cel putin la neuroni) m-am pus la laptotp. Nu ca ar fi un lucru iesit din comun sau rau, dar problema e cu idea ce mi-a venit: sa-mi fac putina ordine prin laptop ca incepuse sa-mi mearga ceva mai greu zilele astea. Zis si facut: pregatesc dvd-urile, si mai in graba incep sa ma uit prin laptop de ce ma pot lipsi si ce nu. Dupa ce folosesc programul ala TuneUp care nici nu stiu exact ce face, dar e de bine, iau hotararea geniala sa-mi dau un disk cleanup. Nu ca ar fi un lucru rau si asta, doar ca…in blondimea mea absoluta si graba mea din nastere nu am verificat cu atentie pe ce apas si s-a nimerit taman butonul minune: Format. Si ce mai incantare pe mine cand am descoperit ca toate pozele, documentele, filmele, muzica…tot ce aveam mai de pret a disparut.

Dupa ce am ras de starea mea de dobitocie, am trimis mesaj nevestei ca asa ceva trebuie mentionat. A avut grija sa ma sune fata la 12 noaptea din italia(ca acolo e momentan) sa faca misto de mine. Desigur primele ei cuvinte au fost “Cum ai reusit?”…Draga de ea, ce bine s-a simtit sa se amuze pe seama mea de data asta.
Promit ca nu mai fac misto de nevasta….dar nu cred ca o sa ma pot tine de cuvant.

No more winter!

Vreau să fiu la mare…
Vreau ca soarele să mă orbească, iar căldura să-mi taie răsuflarea.
Vreau să-mi frig tălpile în nisipul fierbinte şi să mă tai pe mâini adunând scoici.
Vreau să dorm pe plajă şi să fac insolaţie.
Vreau să înot, iar valurile mării să mă trântească de pământ.
Vreau să mă plimb noaptea pe faleză şi să mi se facă frig.
Vreau să mănânc îngheţată ca apoi să-mi detest mâinile lipicioase.
Vreau să simt briza cum se loveşte de obrazul meu, iar nisipul adus în zbor cum îmi întunecă privirea şi îmi încâlceşte părul.

Să vă mai ia dracu din când în când

Totdeauna am ştiut care îmi sunt prietenii. La o privire mai atentă, am ştiut şi care sunt aceia care m-au trădat, cu toate că nu le-am spus-o. I-am ţinut aproape, sub supravegherea mea constantă, iar ca arma am avut zâmbetul. Şi pentru că am ştiut să-mi transform gândirea în inteligenţa şi nu să o port doar ca pe un element decorativ sau depozit de date şi fapte…am ştiut să întorc multe în favoarea mea. Dacă sunt ipocrită, nu-mi pasă…ba chiar, ma mândresc cu asta.
De un lucru sunt sigura: pentru prietenii mei(aceia care îmi sunt cei mai aproape de inimă), pe care îi pot număra pe degetele de la o mână, mi-aş da şi viaţa. Pentru că un minut alături de ei e mai relaxant decât o noapte lungă de somn, o masă cu cele mai alese bucate, sau un cufar plin cu nestemate. Pentru că alături de ei pot să sculptez în stele şi am să investesc în suflet…pentru că am curajul să ma tem; pentru că nu trebuie fiu precaută… Nu sunt speciale prieteniile acelea care se cunosc dintr-o privire? Acea senzaţie care te încearcă în momentul în care te întâlneşti cu un prieten pe care nu l-ai văzut de mult? Acea senzaţie că nimic nu s-a schimbat cu toate că nu e adevarat. Că oricum ai privi, sunteţi aceiaşi...Şi chiar dacă nici asta nu e adevărat, parcă ceva în voi vibrează atât de tare încât nu mai contează...Se şterge tot ceea ce aţi devenit în timp şi vă remodelaţi după acea amintire a ceea ce eraţi cândva...Nu e deosebit?
Câteodată, îmi place să apar în vieţile oamenilor şi să dispar la fel de repede. Brusc, fără nicio avertizare sau explicaţie. La ce bun să mai prelungim tot acest teatru de bune manire? Când e gata, e gata! Cine spunea că prieteniile nu se termină? Se termina şi ele la fel ca dragostea. Nu toate, dar majoritatea. Şi e trist pentru că pentru fiecare prietenie am rupt câte puţin din mine…Dar cu timpul, am învăţat să nu-mi mai pese.
Aşa că hai să nu mai prelungim tot acest circ în care eu mă prefac că-mi pasa şi invers. Nu e nevoie de niciun proces de conştiinţă, de nicio virgulă, de niciun sunet în plus. Dacă prietenia e un compromis dintre două persoane şi nu un echilibru între două suflete, nu e nevoie de nimic mai mult. Aşa ca hai să tragem linia.
Aşa îmi place mie: să-mi închei toate socotelile, să nu datorez nimic nimanui.

Melodia zilei: Butterfly Boucher- A bitter song

Scurt dialog cu Peter Pan

Aseară, în urma unei pătruderi prin efracţie , m-am trezit în camera mea cu un individ care se autointitula Peter Pan. După lupte crâncene de convingere să nu apelez la autorităţi, am căzut de comun acord că îl voi lăsa să-şi pledeze cauza. Totul a decurs ceva de genul:
-Şi zici că pot să zbor, prietene?
-Desigur...gândeşte-te la ceva fericit.
-Aha?
-Gândeşte-te la ceva ce-ţi face inima să tresalte de bucurie.
-Hmmm...
-Gândeşte-te la mancarea ta preferată, la acel deliciu după o zi pe nemâncate.
-Nu mi-am facut niciun hobby din mâncat, aşa că nu aş putea să-ţi spun ce anume prefer.
-...Păi...
-Mai repede dacă se poate; e ora 3.
-Ştiu! Gândeşte-te la ceva dulce. La ciocolată! Tuturor le place ciocolata. Ţie îţi place?
-Cred...Fie! Îmi place ciocolata.
-Atunci închide ochii şi....
-Şi sper că ai de gând să-ţi ţii mâinile acasă.
-Aaa...vroiam să-ţi zic să-ţi imaginezi....
-Ce naiba, Peter Pen?
-Asta ca să te ajut să zbori.
-Ai grija să nu zbori tu într-o cameră închiriată la sediul poliţiei.
-Ai încredere în mine; macar o dată.
-Fie. Închid ochii şi ce?
-Te gândeşti la acel lucru fericit, şi mă prinzi de mână ca să poţi zbura.
-Serios acum! Chiar e nevoie de mâna aia?
-Ai încredere în mine.
-Bine...
(Dupa 1 min)
-Ştii…poate că trebuia să te gândeşti la ceva care chiar îţi place...
-…
-Şi să ştii că atunci…Să ştii că se poate…
-Ce dracu, Peter Pan?! Am cazut de la balcon! Astăzi şi mâine de comedie…Spiriduşi şi licurici văd acum!!!
-Intenţia mea e…
-Mai ai şi intenţii? Fir-ar al naibii de zburator…
Dupa 2 ore de descărcari nervoase Peter Pan a ajuns la psihoterapie.

Where to?

"Mizeria scoate nudurile la aer,
Un secol al nudurilor vine.

Încolo nu ştiu, nu mă pricep la istorie,
Unii aud că ţipă şi chiar foarte tare.
Dar acesta este punctul meu de vedere, plastic-
Şi mi-l susţin."
M. Sorescu

Nu-mi mai pot găsi cuvintele potrivite. Cineva le-a ascuns, sau se joacă cu ele, şi aşa ajung să vorbesc despre nimic. Ah! Eram eu, sau poate mi-am imaginat. Era o umbră doar; acolo în spatele ochilor, undeva între paranteze, într-un punct proiectat abstract. O umbră care se răspândeşte în tot corpul meu ca o boală, ca un viciu…Da! Un viciu al cuvintelor- Mereu mă întorc la ele.
E doar un joc de cuvinte care nici măcar nu mă amuză. Sunt sute de idei care se învârt în capul meu şi mă ameţesc. Din adânca mea nebunie nu răsar decât cuvintele cu care tu jonglezi în nepasarea ta totală...Iar eu am să mă prefac că-mi pasă...Dar poate chiar îmi pasă.
Era totul şi totuşi nimic. Tăcerea abisală mi-a dezvaluit o parte. Şi asta fără cuvinte. Uneori...Nu uneori; tot timpul! Există o pată, un punct negru pe cel mai neprihănit poate: suflet. Şi râd. De ce nu aş râde? Râd în timp ce senzaţii amare îmi chinuie permanent fiinţa; sunt ca un nod în gât ce nu dispare. Sunt oameni pe care-i vreau, dar deseori mă satur de prezenţa lor şi plec undeva unde ajung să tanjesc după ei iar. E un cerc vicios din care nu am cum să ies.

"N-am să mai beau" spune beţivul în timp ce-şi vede familia plecând.
"N-am să mă mai joc" îşi spune adolescentul în timp ce plimbă o lamă de cuţit printre degetele sale.
"N-am să mai iubesc" îşi spune bărbatul în timp ce îmbraţişează prima prostituată ce-i iese în cale.
"N-am să mă mai ascund" îşi spune femeia în timp ce-şi aplică nenumarate loţiuni şi farduri pentru a masca cearcănele şi ridurile.
"N-am să mai plantez flori" îşi spune gradinarul în timp ce râcâie cu unghile în ciment în speranţa că va răsari pământ.
"N-am să mai cred. N-am să mă mai rog" îşi spune credinciosul în timp ce într-un templu pustiu aduce ofrande zeilor, şi a carui invocaţie se transformă în rugăciune.