Aşa cum m-am născut

am nevoie de linişte şi de somn.
m-am născut obosită.
poate nici nu am vrut să mă nasc,
dar am fost aruncată goală şi fragilă în lumină.
nu m-au întrebat,
sau nu mai îmi amintesc.
îmi amintesc doar de zilele când eram mică,
când zburdam vioaie şi cuminte;
dar cu timpul am încetinit,
şi am început să mă simt grea.
am început să simt pământul de sub picioare,
unde într-un final am să mă duc:
singură,
aşa cum m-am născut.

Dorinţe marine

Vreau să fiu o meduză transparentă, sticloasă şi fluidă. Vreau ca marea să curgă prin mine şi eu prin ea. Să mă strecor graţioasă în adâncurile mării şi să îmi întind tentaculele otravitoare în jurul unui peşte.

Vreau să fiu o algă de un verde aprins, iar marea să-şi piardă din culoare şi frumuseţe în contrast cu mine. Vreau să mă înmulţesc, iar apa să se piardă prin mine.

Vreau să fiu o stea de mare, iar cerul meu să fie fundul mării. Să stau tolănită pe o piatră şi timpul să treacă pe lângă mine cât mai încet posibil, iar eu să devin una cu piatra.

Vreau să fiu o scoică închisă şi misterioasă. Să mă deschid târziu şi să ofer cea mai frumoasă perlă, iar toate vietăţile marine să mi se-nchine ca unei zeiţe. Apoi să mă închid la loc.

Vreau să fiu o balenă mare şi graţioasă. Vreau să înghit rechinul care a înghiţit delfinul ce a îngiţit peştele. Vreau să înghit marea întreagă şi apoi să mă înghit pe mine.

Vreau să fiu o broască ţestoasă urâtă şi batrână, dar toată istoria mării să se găsească în mine.

Vreau să fiu o sirenă iar în părul meu să se ascundă întregul mister al mării. Vreau ca vocea mea să fie mai dulce decât sunetul calm al valurilor, iar solzii mei sub lumina lunii să arunce cele mai pure sclipiri. Vreau să ies din mare la fiecare luna plină şi să fur cel mai frumos bărbat, pe care să-l duc în adâncul mării să-l mănânc.

Vreau să fiu marea întreagă şi totul să se găsească-n mine.

Atâta nevoie de apă...Dar sunt un om şi mă sufoc pe uscat.

Văgăuna în care am copilărit

De mult (pe vremea când eram copil) obişnuiam să spun că am un loc al meu, deşi nu era în totalitate al meu. Nu! Nu era dulapul sau cămara de acasă, şi nici cine ştie ce alt loc închis în care mă retrăgeam să fiu singură. Crescută la bloc, locul meu de joacă l-a reprezentat îndeosebi spatele blocului. Şi nu...nu am să vorbesc de jocurile mele şi a prietenilor cu care am crescut, ci despre un loc anume pe care l-am numit simbolic “văgăuna în care am copilărit”.

“Văgăuna” - poziţionată strategic în blocul meu, este un loc strâmt de la intrarea unui fost atelier de reparat umbrele. Singura cale de acces era din faţă pentru că lateral erau pereţii de beton ai blocul, iar în spate era respectivul atelier. Săracul reparator, mult s-a chinuit să ne alunge de acolo pentru că îi făceam mizerie la uşa unde el îşi primea clienţii, sau îi măzgăleam pereţii…Ne întorceam mereu după plecarea lui, dar cu timpul s-a obişnuit cu prezenţa noastră; s-a resemnat să măture şi să şteargă pereţii cu apa după noi. Am dezvoltat cu toţii un straniu ataşament faţă de locul acela mic în care ne înghesuiam când ploua sau batea vântul. Pentru v-aţi ascunselea nu era tocmai locul ideal, fiind mereu uşor de descoperit naivul care nu avusese o idee mai bună de ascuns…

Nici măcar când am crescut nu ne-am pierdut interesul pentru acel loc. Când nu eram la băncile de la blocul 1 sau la zid (un alt loc simbolic ce servea pe post de bar când eram mici şi făceam chifteluţe din noroi)…eram acolo: la draga noastră văgăună. Acum că mă gândesc mai atent, cu timpul, s-a facut o selectare între văgăună şi zid. Văgăuna era mai mult a fetelor iar zidul a băieţilor. Câte secrete nu s-au spus acolo, câte bârfe, câte vise împărtăşite… Trecerea la zid a reprezentat pe de-o parte şi evoluţia noastă: păşirea în adolescenţă. Dar nu am să mă departez prea mult cu povestitul…

Poate pentru mine văgăuna are şi o semnificaţie mai aparte, pentru că în acea văgăună mi s-a furat primul sărut. Nu ştiu cine a mai îmbrăţişat pe cine acolo dar prefer să nici nu aflu, pentru că îmi place să cred că e numai a mea. Că eu am trait ce era de trait acolo, că eu am simţit acei fiori şi fluturaşi în stomacul meu de adolescent, că eu sunt iniţiatorul ei...dar cea din urmă e prea mult spus.

Mi-ar plăcea să cred că dintre toţi prietenii cu care am crescut, văgăuna reprezintă atât de mult doar pentru mine, dar dacă ar fi aşa m-aş întrista...

Try not to get angry…

...când, după moartea unui cântăreţ, poet sau altă personalitate răsar fanii pierduţi şi regăsiţi printr-un miracol demn de Noul şi Vechiul Testament. Şi măcar de s-ar opri aici ipocrizia, dar nu! Statusuri dramatice cum că marele şi neapreciatul Păunescu a murit, linkuri cu clipurile muzicale ale lui Michael Jackson, ş.a. Măcar de s-ar opri şi aici, dar fanii ăştia mai au şi tupeul să-ţi sară în creştetul capului dacă printr-un fel sau altul nu ai sensibilitatea necesară să apreciezi valoarea lor. Ce cultura mea generală vor ei? Dacă nu îmi place Păunescu prin simplul fapt că a susţinut ideologia comunistă într-o perioadă când alţii faceau închisoare pentru ideile lor sau erau în exil, e problema mea. Dacă nu îmi place M.J. pentru simplul fapt că în tinereţe în casetofonul meu ăla vechi dar performant pentru vremea aceea, auzeam în permanenţă muzica lui, e iar problema mea. Am destulă sensibilitate şi profunzime(poate şi mai multă cultură generală decât dubioşii fani) să înţeleg şi poate să regret fiecare personalitate apusă, dar atâta tot.


Futui Testul Morţii măsii pe care îl faci din plictiseala iţi zice că mai trebuie să plăteşti şi 3 euro să afli când Dumniezo’ o ştie că vei da ortu’ popii…Dar ei ştiu! Poate o fi de bine de vreme ce nu zic “Trimite un SMS urgent la xxx, că nu e de bine!”, şi ai de trait până când, repet: Dumniezo’ o ştie.

Invisible şi cine o fi inventat drăcia aia de invisible scanner. Concluzionez că de vreme ce intru pe mess şi sunt invisible, am un motiv suficient de bun să fiu invisible…Să zicem: pur şi simplu nu vrea muşchiu’ meu ăla mic să facă efortul să tasteze. Dar mai marii deştepţi/te consideră necesar să mă deranjeze să-mi povestească drama îndrăgostitului, intelectualului sau alte drame existenţiale care nu mă implică în mod direct. Taman atunci când vreau să stau şi eu în pana mea liniştită mă scanează, şi dacă fac greşeala stupidă să fiu pe invisible, sar să-mi explice de ce Jean sau Jeni e cum e.

Şi cam atât acum. Punct.

Scuze nevestei

Eu sunt un om usor de amuzat. Mai ales cand vine vorba de tampeniile altora. In cazul de fata, fac trimitere la Andreea. Am avut grija sa rad in permanenţa de ea cand, dintr-un motiv sau altul, facea cate o prostie la laptopul ei: bloca cate ceva, uita parole, strica windows-ul… Si am ras copios de fiecare data dupa ce o intrebam “Cum ai reusit?”, fara sa astept insa raspunsul. Fata mea are o vorba a ei cu soarta si faptul ca tot se intoarce omului. Dar nu m-am gandit…

Alaltaieri ma intorceam linistita de afara; Tocmai ce fusesem la patinoar cu fetele. Abia intrata in casa si nedezghetata inca (cel putin la neuroni) m-am pus la laptotp. Nu ca ar fi un lucru iesit din comun sau rau, dar problema e cu idea ce mi-a venit: sa-mi fac putina ordine prin laptop ca incepuse sa-mi mearga ceva mai greu zilele astea. Zis si facut: pregatesc dvd-urile, si mai in graba incep sa ma uit prin laptop de ce ma pot lipsi si ce nu. Dupa ce folosesc programul ala TuneUp care nici nu stiu exact ce face, dar e de bine, iau hotararea geniala sa-mi dau un disk cleanup. Nu ca ar fi un lucru rau si asta, doar ca…in blondimea mea absoluta si graba mea din nastere nu am verificat cu atentie pe ce apas si s-a nimerit taman butonul minune: Format. Si ce mai incantare pe mine cand am descoperit ca toate pozele, documentele, filmele, muzica…tot ce aveam mai de pret a disparut.

Dupa ce am ras de starea mea de dobitocie, am trimis mesaj nevestei ca asa ceva trebuie mentionat. A avut grija sa ma sune fata la 12 noaptea din italia(ca acolo e momentan) sa faca misto de mine. Desigur primele ei cuvinte au fost “Cum ai reusit?”…Draga de ea, ce bine s-a simtit sa se amuze pe seama mea de data asta.
Promit ca nu mai fac misto de nevasta….dar nu cred ca o sa ma pot tine de cuvant.

No more winter!

Vreau să fiu la mare…
Vreau ca soarele să mă orbească, iar căldura să-mi taie răsuflarea.
Vreau să-mi frig tălpile în nisipul fierbinte şi să mă tai pe mâini adunând scoici.
Vreau să dorm pe plajă şi să fac insolaţie.
Vreau să înot, iar valurile mării să mă trântească de pământ.
Vreau să mă plimb noaptea pe faleză şi să mi se facă frig.
Vreau să mănânc îngheţată ca apoi să-mi detest mâinile lipicioase.
Vreau să simt briza cum se loveşte de obrazul meu, iar nisipul adus în zbor cum îmi întunecă privirea şi îmi încâlceşte părul.

Să vă mai ia dracu din când în când

Totdeauna am ştiut care îmi sunt prietenii. La o privire mai atentă, am ştiut şi care sunt aceia care m-au trădat, cu toate că nu le-am spus-o. I-am ţinut aproape, sub supravegherea mea constantă, iar ca arma am avut zâmbetul. Şi pentru că am ştiut să-mi transform gândirea în inteligenţa şi nu să o port doar ca pe un element decorativ sau depozit de date şi fapte…am ştiut să întorc multe în favoarea mea. Dacă sunt ipocrită, nu-mi pasă…ba chiar, ma mândresc cu asta.
De un lucru sunt sigura: pentru prietenii mei(aceia care îmi sunt cei mai aproape de inimă), pe care îi pot număra pe degetele de la o mână, mi-aş da şi viaţa. Pentru că un minut alături de ei e mai relaxant decât o noapte lungă de somn, o masă cu cele mai alese bucate, sau un cufar plin cu nestemate. Pentru că alături de ei pot să sculptez în stele şi am să investesc în suflet…pentru că am curajul să ma tem; pentru că nu trebuie fiu precaută… Nu sunt speciale prieteniile acelea care se cunosc dintr-o privire? Acea senzaţie care te încearcă în momentul în care te întâlneşti cu un prieten pe care nu l-ai văzut de mult? Acea senzaţie că nimic nu s-a schimbat cu toate că nu e adevarat. Că oricum ai privi, sunteţi aceiaşi...Şi chiar dacă nici asta nu e adevărat, parcă ceva în voi vibrează atât de tare încât nu mai contează...Se şterge tot ceea ce aţi devenit în timp şi vă remodelaţi după acea amintire a ceea ce eraţi cândva...Nu e deosebit?
Câteodată, îmi place să apar în vieţile oamenilor şi să dispar la fel de repede. Brusc, fără nicio avertizare sau explicaţie. La ce bun să mai prelungim tot acest teatru de bune manire? Când e gata, e gata! Cine spunea că prieteniile nu se termină? Se termina şi ele la fel ca dragostea. Nu toate, dar majoritatea. Şi e trist pentru că pentru fiecare prietenie am rupt câte puţin din mine…Dar cu timpul, am învăţat să nu-mi mai pese.
Aşa că hai să nu mai prelungim tot acest circ în care eu mă prefac că-mi pasa şi invers. Nu e nevoie de niciun proces de conştiinţă, de nicio virgulă, de niciun sunet în plus. Dacă prietenia e un compromis dintre două persoane şi nu un echilibru între două suflete, nu e nevoie de nimic mai mult. Aşa ca hai să tragem linia.
Aşa îmi place mie: să-mi închei toate socotelile, să nu datorez nimic nimanui.

Melodia zilei: Butterfly Boucher- A bitter song