Totul s-a petrecut într-o lume mult mai reală decât cea a filmului, unde nu există slow motion, unde tipa bună nu se combină cu tipul naşpa, unde Jean Claude Vandame îşi ia bătaie pe stradă....şi multe alte chestii de genul.
Se făcea că era o seară calduroasă de iunie. Era o zi importantă în viaţa mea: tocmai ce descoperisem centrul univesului....sau nu! Nu ziua aia....Era ziua mea de naştere. După ce am fost atacată la 12 noaptea de nişte individe a căror intenţie era ori să-mi provoace un infarct, ori să mă surzescă...tocmai în acea seară am avut contact cu Spiderman.
Mă refugiasem umilă într-un bar de pe Memo să-mi expun roşeaţa din obraji de proaspăt îmbatrânită, alături de alţi mari susţinători ai dramei mele existenţiale. Întâmplarea a făcut ca Spiderman ăsta cel viteaz să se aşeze lângă mine la masa vorbărelii. Şi ce mai emoţii, Doamne! Toată trepidam...
Cum destinul a lucrat pentru fericirea mea, acest dinstins Spiderman se suci într-un moment esenţial, căci tocmai ce se scosese un aparat de fotografiat...Când l-am văzut cu capul în jos, inima mi-a stat în loc de atâta uimire. Îi lipsea doar panza pe care să atârne, caci restul a fost o copie fidelă.... Doar divinitatea şi oamenii de la masă au fost martori acestui moment special cand mi-a şoptit suav:
-Mary Jane, dă-mi buot!!!
Iar restul e de la sine înţeles...
Pam! Pam!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu