Scurt dialog cu Peter Pan

Aseară, în urma unei pătruderi prin efracţie , m-am trezit în camera mea cu un individ care se autointitula Peter Pan. După lupte crâncene de convingere să nu apelez la autorităţi, am căzut de comun acord că îl voi lăsa să-şi pledeze cauza. Totul a decurs ceva de genul:
-Şi zici că pot să zbor, prietene?
-Desigur...gândeşte-te la ceva fericit.
-Aha?
-Gândeşte-te la ceva ce-ţi face inima să tresalte de bucurie.
-Hmmm...
-Gândeşte-te la mancarea ta preferată, la acel deliciu după o zi pe nemâncate.
-Nu mi-am facut niciun hobby din mâncat, aşa că nu aş putea să-ţi spun ce anume prefer.
-...Păi...
-Mai repede dacă se poate; e ora 3.
-Ştiu! Gândeşte-te la ceva dulce. La ciocolată! Tuturor le place ciocolata. Ţie îţi place?
-Cred...Fie! Îmi place ciocolata.
-Atunci închide ochii şi....
-Şi sper că ai de gând să-ţi ţii mâinile acasă.
-Aaa...vroiam să-ţi zic să-ţi imaginezi....
-Ce naiba, Peter Pen?
-Asta ca să te ajut să zbori.
-Ai grija să nu zbori tu într-o cameră închiriată la sediul poliţiei.
-Ai încredere în mine; macar o dată.
-Fie. Închid ochii şi ce?
-Te gândeşti la acel lucru fericit, şi mă prinzi de mână ca să poţi zbura.
-Serios acum! Chiar e nevoie de mâna aia?
-Ai încredere în mine.
-Bine...
(Dupa 1 min)
-Ştii…poate că trebuia să te gândeşti la ceva care chiar îţi place...
-…
-Şi să ştii că atunci…Să ştii că se poate…
-Ce dracu, Peter Pan?! Am cazut de la balcon! Astăzi şi mâine de comedie…Spiriduşi şi licurici văd acum!!!
-Intenţia mea e…
-Mai ai şi intenţii? Fir-ar al naibii de zburator…
Dupa 2 ore de descărcari nervoase Peter Pan a ajuns la psihoterapie.

Where to?

"Mizeria scoate nudurile la aer,
Un secol al nudurilor vine.

Încolo nu ştiu, nu mă pricep la istorie,
Unii aud că ţipă şi chiar foarte tare.
Dar acesta este punctul meu de vedere, plastic-
Şi mi-l susţin."
M. Sorescu

Nu-mi mai pot găsi cuvintele potrivite. Cineva le-a ascuns, sau se joacă cu ele, şi aşa ajung să vorbesc despre nimic. Ah! Eram eu, sau poate mi-am imaginat. Era o umbră doar; acolo în spatele ochilor, undeva între paranteze, într-un punct proiectat abstract. O umbră care se răspândeşte în tot corpul meu ca o boală, ca un viciu…Da! Un viciu al cuvintelor- Mereu mă întorc la ele.
E doar un joc de cuvinte care nici măcar nu mă amuză. Sunt sute de idei care se învârt în capul meu şi mă ameţesc. Din adânca mea nebunie nu răsar decât cuvintele cu care tu jonglezi în nepasarea ta totală...Iar eu am să mă prefac că-mi pasă...Dar poate chiar îmi pasă.
Era totul şi totuşi nimic. Tăcerea abisală mi-a dezvaluit o parte. Şi asta fără cuvinte. Uneori...Nu uneori; tot timpul! Există o pată, un punct negru pe cel mai neprihănit poate: suflet. Şi râd. De ce nu aş râde? Râd în timp ce senzaţii amare îmi chinuie permanent fiinţa; sunt ca un nod în gât ce nu dispare. Sunt oameni pe care-i vreau, dar deseori mă satur de prezenţa lor şi plec undeva unde ajung să tanjesc după ei iar. E un cerc vicios din care nu am cum să ies.

"N-am să mai beau" spune beţivul în timp ce-şi vede familia plecând.
"N-am să mă mai joc" îşi spune adolescentul în timp ce plimbă o lamă de cuţit printre degetele sale.
"N-am să mai iubesc" îşi spune bărbatul în timp ce îmbraţişează prima prostituată ce-i iese în cale.
"N-am să mă mai ascund" îşi spune femeia în timp ce-şi aplică nenumarate loţiuni şi farduri pentru a masca cearcănele şi ridurile.
"N-am să mai plantez flori" îşi spune gradinarul în timp ce râcâie cu unghile în ciment în speranţa că va răsari pământ.
"N-am să mai cred. N-am să mă mai rog" îşi spune credinciosul în timp ce într-un templu pustiu aduce ofrande zeilor, şi a carui invocaţie se transformă în rugăciune.